luni, 19 februarie 2024
Cu ce rămânem după 2023 (III)
Anul 2023 încă nu s-a încheiat pentru unii. Lucrează încă la deconturi pentru că, și asta am auzit în cor, a fost un an cât trei. Alte voci spun că anul cultural 2024 încă nu a început -cel puțin la nivel de apeluri la proiecte (ceea ce amintește situația nesigură de dinainte). Așadar, nu e târziu să mai ascultăm două opinii pe marginea "țircularei 2023" din partea a doi oameni de teatru: Simona Donici și Otniel Floruț.
"dosztoievskij reTurn" - foto Cristi TzecuMarele Ecran: Când am vorbit (în urmă cu 1 an) ai semnalat șirul lung de rateuri până în 2023. Ce-am avut și cu ce rămânem? S-a recuperat din sensul comunitar al proiectului așa cum sperai? Ce urmează?
Cum am zis, oricine a avut o idee (cât de cât) culturală, și-a putut găsi în CCE 2023 loc pentru ea. Și resurse. Organizațiile mari, bine poziționate, au absorbit mult și ușor, cele mici au primit, prin comparație, infime finanțări din care s-au străduit să livreze cât mai mult. Altfel spus, Capitala Culturală i-a făcut pe cei mari și mai mari, pe cei bogați și mai bogați. Pe ceilalți, cei mici, i-a lăsat cam la fel, poate doar ceva mai obosiți și mult, mult mai antrenați să lupte pentru bucățica lor de oraș, capitală sau nu. Cum s-au decontat (încă se decontează) aceste resurse, asta e altă poveste, cu accente pe alocuri absurde și grotești, poate o s-o povestim cândva.
În ce mă privește, simt că am făcut mai mult decât am văzut. Aș fi vrut să fiu mai prezentă la evenimente, mai ales la cele ale prietenilor, cred că cine a inventat capitalele culturale ar fi trebuit să inventeze și ziua de 99 de ore. Am ratat, așadar, ca spectator mai multe decât în alți ani și regret asta.
La Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely a montat Tomi Janežič, a regizat spectacolul 1978, iar asta este un eveniment tangent la miracol, aproape că nici acum, când spectacolul său există și se joacă la Timișoara, nu-mi vine să cred că e posibil. Și îl puteați vedea în 17 și 18 februarie 2024, la Hala Hidro. Sunt sigură că 1978 nu ar fi fost posibil fără TM2023CCE. Janežič, ale cărui spectacole montate în Slovenia au fost văzute în Timișoara doar la TESZT Festival (Pescărușui, Moartea lui Ivan Ilici, No title yet) e pentru mine (și pentru alții ca mine) un Dumnezeu al teatrului contemporan. Și a venit la Teatrul Maghiar după Andrei Șerban, după Silviu Purcărete și după Kokan Mladenović, iar acum la Teatrul Maghiar lucrează regizorul Philip Parr, directorul Festivalului Shakespeare din York, montează Pericle.
Ce rămâne după Capitală? Un capital pe care bine-ar fi să-l înmulțim. Cred că flora spontanee a Capitalei culturale se va rări simțitor, vor dispărea, ca și cum n-ar fi fost, multe proiecte, iar organizațiile care le-au generat se vor orienta spre alte locuri, spre noi resurse. Cultura locală va redeveni motorul principal al vieții comunitare. Și aici, lucrurile se vor așeza previzibil: cei bine înșurubați în sferele (circumstanțiale) de influență își vor asigura acces direct și lejer la resurse, ceilalți vor concura iar în cursa nebună a ”call”-urilor. Unii, epuizați, vor renunța sau își vor rări acțiunile, alții, mai noi și ambițioși, vor crește. Cum ziceam, cei mari vor fi și mai mari, cei mici vor fi și mai mulți, și mai mici. Dar rămânem cu ceva important: mecanisme funcționale (perfectibile, dar esențiale) de finanțare, o relație reconstruită între public și artiști, un reflex sănătos de consum cultural, o atmosferă care colorează puternic Timișoara pe harta destinațiilor dezirabile, un oraș de orașe, în care e iar fain/cool/mișto să mergi la evenimente culturale. Și câteva tone de foi A4 arhivate pe care scrie, de mii de ori, ”conform cu originalul” și ”bun de plată”.
interviuri consemnate de Lucian Mircu
marți, 9 ianuarie 2024
Cu ce rămânem după 2023 (II)
VALUL DOI DE RĂSPUNSURI
Cercul se închide. Consemnăm încă o serie de răspunsuri din partea oamenilor care în 2023 și-au declarat în fața Marelui Ecran previziunile, temerile sau așteptările. Desigur, nimeni nu vine cu concluzii definitive. Toți știm că lucrurile mai au nevoie de timp pentru a se așeza, pentru a se decanta. Cum spune Florin Unguraș, "unii parametrii concreți vor putea fi cuantificați exact după un an". Până atunci, servim câteva impresii la cald.
apus de soare cu auroră boreală, Timișoara, ianuarie 2024
GORAN MRAKIĆ
joi, 4 ianuarie 2024
Cu ce rămânem după 2023
PRIMUL VAL DE RĂSPUNSURI
Exact în urmă cu un an am început aici o serie de interviuri cu peste douăzeci de oameni reprezentativi din sfera culturală locală, de la graficieni la manageri culturali. Am promis că revin la final să vedem ce profeții și idei s-au adeverit, ce surprize au apărut și, în general, cu ce am rămas după anul de Capitală Europeană a Culturii. Luminile abia s-au stins, neoanele sunt călduțe încă, poate e devreme să avem o imagine clară. Dar trebuie să începem undeva să închidem paranteza deschisă la începutul lui 2023. Așadar, iată prima serie de oameni care s-au trezit la început de an puși față în față cu declarațiile lor vechi dar și cu impresii noi, la cald. Va urma.
ANABELLA COSTACHE
Marele Ecran: "E drept că trebuie să încercăm să scoatem ce e mai bun din oportunitatea asta, dar, înainte de toate, organizațiilor culturale și artiștilor ar fi trebuit să li dea șansa să evolueze în mod organic, (...) tocmai pentru că pătura asta independentă de activiști și de creativi e atât de fragilă și pentru că nu avem exercițiul lucrului împreună, în echipă, al solidarității, al identității comune, al sentimentului de apartenență la ceva care ne unește." Cum vezi spusele tale un an mai târziu? Am învățat să construim împreună?
Anabella Costache: Mi-e destul de greu să trag concluzii. Nu toată lumea a terminat deconturile și oamenii epuizați abia acum încep să se resimtă. Așa la cald, cred că Timișoara 2023, în 2023, a fost o surpriză plăcută pentru multă lume. Ne-a făcut să ne simțim mândri și parte dintr-o comunitate pe mai toți cei care locuim în Timișoara. Am avut posibilitatea să facem lucrurile altfel, să încercăm produse culturale noi, colaborări mai inedite. Ne-a forțat să mergem și către cei care nu vin singuri la evenimentele culturale din centrul orașului și, sper eu, să ne dorim să continuăm munca și în direcția asta.
Am reușit să lucrăm mai mult împreună și asta mă bucură. De învățat, s-a învățat mult, asta e clar. Mi-e ciudă, însă, că s-a lucrat haotic, că n-am avut timp să sistematizăm și asimilăm așezat ce am învățat nou. Iar acum suntem istoviți și mulți dintre noi deja a trebuit să trecem la proiecte noi. Cred în continuare că avem nevoie de obiective comune și de direcții clare, iar aici Centrul de Proiecte va avea în continuare o misiune importantă. S-au dat deja niște direcții sănătoase prin apelurile de finanțare, prin felul în care s-a lucrat, dar e nevoie de consecvență și de continuitate. Cred că e un moment bun să ne gândim ce a mers cel mai bine, ce merită continuat și dezvoltat, și poate să ne luăm de-acum încolo timpul să investim mai structurat și în operatorii culturali.
M. E.: Ce provocări vezi începând de anul ăsta? Am câștigat public nou? Cu ce rămânem?
A. C.: Am primit des întrebarea „Și mai țineți deschis și după 2023?” sau afirmația apăsată, ușor ironică, „Să vedem ce-o să mai fie de la anul”. Bineînțeles, din partea beneficiarilor, a publicului. Eu cred că Timișoara a arătat că are public. Un public mult mai numeros și curios decât cel cu care eram obișnuiți. Dar e un public care nu se lasă ușor, pe care trebuie să învățăm să-l cunoaștem mai bine și pe care va trebui să ne străduim să-l provocăm constant. Iar asta e greu, costisitor, necesită timp, perseverență și loc în agenda publică. Numai că vin alegerile. Eu sper din tot sufletul că entuziasmul ăsta pe care l-am urnit cu atâta efort să nu se risipească pe scandal electoral. Să ne păstrăm un pic din energia pozitivă, din încrederea pe care am dobândit-o în lunile astea pentru a continua ce am început. Asta e cel mai important.
La evenimentul de închidere am auzit de la mai mulți dintre oamenii cu care am lucrat anul ăsta, artiști și educatori, că le-am oferit speranță. Speranță că se poate. De câte ori auzim în România cuvântul ăsta? Cel mai trist ar fi să irosim speranța asta. Și o mai spun încă o dată, cu riscul de a părea naivă: nu fondurile ne lipsesc cel mai tare, ci viziunea, obiectivele clare și țintite către binele comun. Și aici mă refer la întreaga țară.
Interviuri consemnate de Lucian Mircu
miercuri, 20 decembrie 2023
3 din '23
TOPUL MARELE ECRAN & PRIETENII
Nu am mai făcut acest exercițiu de câțiva ani, de pe vremea când blogul era activ și scriau mai mulți oameni aici. Să-i spunem miracolul Crăciunului. Ne-am adunat din nou preferințele, cu rezerva că nu am văzut nicicare cât și-ar fi dorit pentru a avea o imagine completă (dar cine o mai are?). Am pus recomandările la un loc măcar
cu gândul de a servi de inspirație pentru alți iubitori de film. Lista lungă, sărăcia omului: am plecat de la ideea alegerii unui singur film (de ficțiune), a unui documentar și a unui serial care ne-au mișcat anul acesta. În final se vor vedea multe abateri de la regula auto-impusă, dar sperăm că măcar nu ne-am întins prea tare. După principiul care guvernează sezonul (the more the merrier), am invitat și câțiva colaboratori mai vechi sau, pur și simplu, confrați întru cinema. Ilustrațiile au fost făcute de Felix (Waka_X) cu trucurile lui magice și surprind, printre altele, marea bucurie a anului pentru timișoreni (s-a luminat din nou marele ecran de la Timiș). Sperăm ca 2024 să ne aducă și deschiderea cinematografului Studio.
ADINA BAYA
The Zone of Interest. Pentru cum portretizează ”banalitatea răului” (torționarul trăindu-și visul mic burghez) și pentru cum sunetul construiește o poveste paralelă în film. Dar poate mai ales pentru că Jonathan Glazer ne obligă să medităm profund la definiția umanității. Nu doar în contextul Holocaustului. Metafora poate fi ușor aplicată aici și acum, când „dincolo de ziduri” (sau de graniţele Europei) se întâmplă atâtea grozăvii pe care alegem des să nu le privim în faţă, hrănind iluzia că gardurile cu care ne înconjurăm pot crea o insulă paradisiacă.
Anatomy of a Fall. Pentru cum intră în miezul mlăștinos al unui mariaj între doi scriitori, unde realitatea și ficțiunea se combină într-un mix otrăvitor. Pentru cum Justine Triet cultivă atent incertitudinea la tot pasul și o împletește în jurul tău ca un fel de cocon în care stai nemișcat cu ochii lipiți de ecran, în timp ce noi și noi detalii îți pun părerile la încercare. L-a ucis sau nu? Aproape nu mai contează până la final.
Tár. Deși s-a lansat la final de 2022, eu l-am văzut abia în 2023 și mi-a rămas adânc în minte, așa că îl las aici. Pentru că, la fel ca cele două de mai sus, în al căror centru se află superba Sandra Hüller, și aici povestea e ținută de un personaj feminin care eclipsează tot restul distribuției: Cate Blanchett. Pentru cum vorbește despre muzică și pentru cât de finuț subminează stereotipurile și se joacă (niciodată nu știi din ce direcție) cu temele obsedante ale Hollywood-ului, de la feminism la cancel culture.
BOGDAN PUȘLENGHEA
Seriale n-am văzut, iar documentarele românești de anul acesta nu m-au impresionat mai deloc (dacă ar fi fost să aleg totuși unul, ar fi fost Între Revoluții). Așa că top 3 pentru mine ar fi:
Europa (Sudabeh Mortezai, 2023)
Prezintă o "Europă" mai aproape de adevăr - decât ăla ideologizant -, în care o companie pe nume Europa cumpără terenuri strategice pentru niște programe secrete, în Albania, încercând să-i păcălească pe proprietarii de drept, niște țărani, considerați înapoiați după standardele actuale.
Fallen Leaves/ Frunze Căzătoare (Aki Kaurismäki, 2023)
Un univers de idioți reci (zombies, and the dead don't die, cum nici capitalismul nu moare) în care băutura e una din șansele de a-ți mai păstra o urmă de demnitate, însa te lași de băut ca să intri într-o ordine superioară, a dragostei, a iubirii care ne depășeste și ne aduce împreună, dupa ce am depășit pragurile de încercare, după ce a dat trenul peste noi.
Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (Radu Jude, 2023)
Pentru că e singurul film românesc mai răsărit de anul ăsta. E inventiv, se joacă cu mediile vizuale ale prezentului și realmente te ține în priză timp de două ore și jumătate.
FELIX PETRESCU
filmul anului: Yannick (de Quentin Dupieux)
Maestru al absurdului și cel mai interesant și jucăus regizor francez modern ne ia ostatici într-o sală intimă de teatru și ne plimbă cu montagnes russes prin toate cotloanele minții spectatorului contemporan. Nimic nu e prea (s)acru de luat în balon: starea artei contemporane, critica, pasivitatea spectartistului dar mai ales dilemele rusești: dragostea, singuratatea și mai ales ce locuri ocupăm pe spectrul sindromului Stockholm. M-a făcut să râd și să plâng în același timp - cu mult har!
serialul anului (și animația anului): Scavengers Reign
Serialul ăsta chiar m-a luat prin surprindere. De când nu mai văzusem așa o minunăție: sf cu adevarat SF, adică din ăla care te face să regândești relația ta cu Planeta și Cosmosul, să nu pună Omul mereu în prim-plan, să te facă să simți fiori de alienare și frică de necunoscut și mai ales sa te ducă în aventuri greu de vizualizat. Mi-a adus aminte de fantasticele animații ale lui René Laloux și benzile desenate de Jean Giraud. Adăugăm și o coloană sonoră tare bună și așteptam cu sufletul la gură sezonul 2...
documentarul anului: Lombard (The Pawn Shop)
Un docu tragi-comic despre măruntaiele celei mai mari Case (Depozit) de Amanet din Polonia. Un univers bizar cu oameni pe care ai vrea să-i inviți la masă și cu un fel de dragoste pe care eu o numesc "nebunie în folosul comunității". Am vizitat un loc rar cu oameni la fel de rari, un orfelinat de obiecte cu miros de geci de piele tare vechi și de cărți cu coperțile pătate de lacrimi. Mai mult decât fermecător! Dacă mai ajung prin Polonia, o să trec sigur pe acolo.
FLORIN IEPAN
Cele mai bune seriale:
Copenhagen Cowboy (Netflix)
Succesion (2023, HBO)
The Bear (sezonul 2, Disney +)
Irma Vep (HBO)
IONUȚ MAREȘ
Cel mai bun film - "Fallen Leaves" (r. Aki Kaurismäki)
La Kaurismäki, e greu, aproape imposibil, să nu te laşi sedus de felul unic - un cinema pur, atât de artificial şi totuşi profund umanist - prin care reprezintă viaţa oamenilor simpli.
*trebuie să menţionez că, dintre filmele cu vizibilitate şi o bună receptare, deocamdată n-am văzut “Zone of Interest”, de Jonathan Glazer, şi “Cerrar los ojos”, de Victor Erice (în schimb, am bifat "Poor Things", de Yorgos Lanthimos, dar nu sunt un fan)
Cel mai bun film românesc - "Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii" * (r. Radu Jude)
*trebuia să marchez entuziasmul pe care mi l-au produs cele două vizionări
*n-am văzut ultimul film de Aki Kaurismäki, este posibil să fie bun.