marți, 9 aprilie 2024
LA SOLUZIONE MIGLIORE
BEHIND THE SCENES
"La Soluzione Migliore" e un fel de anomalie sau pasăre rară pentru cinemaul românesc la începutul anilor 2000. O co-producție timișoreano-italiană care a cam fost ținută la sertar în tot acest timp. În cuvintele unuia din realizatori, "este un film de tip art house, cam dark, cam greu de descifrat, cu o poveste de producție total aparte și demnă, în sine, de un alt film, tragi-comic pe alocuri, care implică niște răsturnări de situație. Dar despre toate acestea aș putea povesti poate după proiecția specială de miercuri, 10 aprilie, in memoriam Christo Jivkov." Până atunci, am consemnat amintirile câtorva din membrii timișoreni ai echipei care a lucrat în urmă cu 15 ani la film.
PETRU DOROBANȚU – producător
Ca începător, în materie de producție cinematografică, nu am nimic ce ar putea să mă recomande. Doar pasiunea pentru film, pentru cinema - despre care tatăl meu spunea că “este mai mult decât un simplu fenomen cultural deoarece filmul, uneori, recompune viața și asta ține de sacralitate”.
Am ales deci să risc și n-am ales singur, ci am făcut-o în amintirea părinților și consătenilor mei dintr-un sat din regiunea istorică Banat, de pe râul Cerna, afluent al Dunării, care, în anii de după război, nu aveau altă bucurie decât să aștepte cu sufletul la gură și să consume producțiile filmice ale vremii, atunci când, odată pe săptămână, venea și la noi caravana cinematografică.
Lecturând mai apoi scenariul, am întrevăzut posibilitatea, dincolo de povestea în sine, ca Timișoara și tot ce înseamnă ea pentru mulți dintre noi să fie "văzută" și cunoscută la scara pe care o merită, cu splendoarea arhitecturii sale multiculturale, interconfesionale și profund umane.
Continui să cred că această peliculă reprezintă, dincolo de așteptările noastre, ale întregii echipe, un început pentru producția de film locală și în același timp reușește să demonstreze ce pot face împreună italienii, românii, maghiarii, bulgarii și sârbii, adică toți cei care l-au dus până la sfârșit, filmând în Italia, la Cividale del Friuli, în provincia Udine, și în România, la Timișoara, uneori la temperaturi de mult sub zero grade, dar entuziaști de împreuna lor lucrare.
A fost greu, au fost și multe contradicții și momente de impas, care însă, până la urmă, ne-au ajutat să ne cunoaștem mai bine și, sper, să ne respectăm mai mult. Le mulțumesc tuturor și mai ales copiilor mei care mi-au fost alături.
IOANA DOROBANȚU-GORDON – coordonator post-producție și promovare
Din
perspectiva mea (foarte personală), povestea acestui film este una cu totul
atipică și irepetabilă. Pe măsură ce au trecut anii, gândindu-mă retrospectiv
la toate etapele acestei producții, pe care le-am cunoscut uneori de departe,
alteori de aproape, mi se pare tot mai incredibilă întreaga poveste, fabuloasă
de-a dreptul, mai cu seamă datorită faptului că ea este atât de strâns legată
de Timișoara și de oamenii de aici, dar și pentru că ne-a dat posibilitatea să
interacționăm direct cu nume importante ale cinema-ului european.
Nu
cunosc prea bine detaliile începutului, știu doar că prin anul 2008 au ajuns în
Timișoara niște producători de film italieni care căutau parteneri aici în
vederea realizării unui film, dată fiind relația economică de colaborare care,
se știe, deja era bine dezvoltată între diverse regiuni din Italia și județul
Timiș, cu precădere. Exista și un context programat, ca să-i spun așa,
sintetizat în conceptul de ”cineturismo”, prin care se dorea promovarea
valorilor cu potențial turistic din Provincia Udine
și Timișoara.
Christo Jivkov a fost un actor bulgar care
a activat mult în Italia și care era cunoscut în primul rând datorită rolului
din filmul The Passion
of the Christ al lui Mel Gibson. În co-producția La
Soluzione Migliore, filmată în mare parte în Timișoara, Christo a jucat
rolul principal. Cât a fost aici pentru filmări, Christo a legat
prietenii cu echipa română de producție și cu actorii români. L-am
cunoscut și eu personal, când am fost cu filmul respectiv la
festival la Sofia, în Bulgaria, unde Christo a fost o gazdă excelentă. Era un
actor foarte talentat, carismatic, devotat meseriei și un om integru. A murit,
din nefericire, anul trecut pe 31 martie, la Los Angeles, la doar 48 de ani, în
urma unui cancer. Noi am aflat, cu imensă tristețe, mult mai târziu...
Pentru că recent s-a împlinit un an de la dispariția sa, ne-am dorit să ni-l amintim
pe Christo (și publicul doritor alături de noi) prin această proiecție în
Timișoara. Filmul a mai fost văzut de două ori în Timișoara, în 2011-2012,
dar cu circuit închis, doar pentru echipă, presă, parteneri, colaboratori, etc, niciodată pentru publicul larg. Asta și pentru că nu aveai unde: cinematografe nu prea mai erau la Timișoara, iar multiplexul nu era interesat de genul acesta de film. A circulat apoi prin lume, prin festivaluri.
În film mai joacă un actor italian renumit, Enrico
Lo Verso , poate
vă amintiți Farinelli,
iar dintre actorii români: Ovidiu Mihăiță (de la Auăleu),
Dorotheea Petre, Alexandru Repan. Ovidiu va fi prezent la
proiecție și mai ales la discuția care va avea loc după film. Au mai fost implicați și alți colegi în acea producție precum
Andrei Boroșovici, Rafael Vasilcin, Diana Bogea, Roxana Morun etc. Fratele meu, Daniel Dorobanțu, semnează mare parte
din coloana sonoră.
OVIDIU
MIHĂIȚĂ – ACTOR
A fost debutul
meu "cu text în italiană" în cinema. Enrico și Christo jucaseră cu Gibson și Hopkins. Să fii pe
set cu "cei"care i-au întâlnit pe "ăia".
”Chestia care mi-a plăcut foarte mult a fost că am stat mult de vorbă cu actorii,
care pentru mine erau Dumnezei la vremea aia. Eram un amărât care
terminase facultatea, iar ăștia veneau de pe platouri de la Hollywood.
Și noi încercam să descifrăm scenariul, știi, ca niște muzicieni care
văd o partitură foarte complexă căreia trebuia să-i dea de capăt și să
cânte toți cumva în același timp. Da, și mi-a plăcut foarte mult că m-au
adoptat, cumva, eu eram cel mai tânăr din distribuție, atât ca vârsta
reală, fizică, cât și ca nivel și experiență cinematografică, dar
stăteam ore întregi cu ei în rulote și mi se părea ireal că aveau
disponibilitatea asta. Știi că despre actorii mari, de obicei se spune
că, mă rog, sunt mai țâfnoși, au tot felul de condiții, de mofturi... Nu
era cazul deloc la ei! Se comportau ca niște părinți adoptivi
”cinematografici”. Și cum am spus, stăteam mult și nu vorbeam prostii și
nu ne hlizeam, nu spuneam bancuri, ci stăteam cu textul în față și
încercam să înțelegem, fiecare pentru fiecare, ce are de jucat acolo.” a spus Ovidiu zilele trecute în emisiunea Andreei Oance, West Side Story. Și tot acolo a povestit despre motivul "ținerii la sertar" a filmului Dan Rațiu...
DAN RAȚIU - producător
"Aș vrea să
spun că destinul filmului, din perspectiva întâlnirii cu publicul, este
cumva destul de legat de destinul cinematografelor din Timișoara și din
România. Nu e un film ușor, nu e un film de public, nu e un film
comercial. Era absolut imposibil să intrăm cu el în rețeaua
cinematografelor din mall sau așa ceva. Iar în Timișoara nu aveam un o
sală de cinema. În multe orașe din România nu existau săli de cinema. În
paralel, eram în distribuție cu filmul ”Nuntă în Basarabia”. N-am
reușit să intrăm în paralel decât în șase cinematografe concomitent,
pentru că nu erau săli și atuncea da, ok, un film de genul ăsta își
găsea foarte greu locul. Mai mult prin alte țări.”
RAFAEL
VASILCIN – CAMERAMAN
Pentru mine a fost o experiență
interesantă munca la un lung metraj de ficțiune. Mi-a
clarificat faptul că e o enormă muncă de producție și un maaaare efort
oganizatoric în spatele fiecărui cadru tras și cam 0 covor roșu festivist de
fapt. Și că 3 săptamâni
pe aceeași plantație e ca munca la fabrică. Ai de îndeplinit
sarcini punctuale. Adică la ce faceam eu, nu aveam o viziune de ansamblu
a poveștii și nici a programului de filmare. Aveam o cameră care trebuia configurată în anumite
feluri pentru diferite scene. După care, în timpul repetițiilor și al
filmarii făceam focus pulling.
Anecdotic, mai am o poveste, dar e lungă. Directorul
de imagine Gianluca Laudadio și-a rătăcit exponometrul pe
undeva si e scula esențială pe orice platou. Eu aveam
ceva vechi și mi-era rușine cu el. Așa că l-am sunat pe Cristi Ilea (operator de imagine, n.n.) care venea la Hațeg de la Bucuresti pentru o filmare cu TVR și avea un
exponometru șmecher. După filmare,
noaptea, am condus până la Hațeg și ne-am
întâlnit. A
doua zi dimineața pe platou când i l-am dat lui Gianluca, dom'le, privirea aia
de copil care primește un cadou nesperat, aia nu se uită.
Interacțiuni am avut mai mult cu
colegii de departament, cu actorii puțin spre deloc, că nu ne băgam în seamă, dar îmi pare rău de băiatul bulgar. Probabil am schimbat de două ori 3 vorbe cu
Christo în limba lui maternă, dar la cum e acolo când se lucrează, la câtă
concentrare se cere de la actori si la cât îs eu de invizibil -dacă se
poate-, nici asta
nu îmi aduc
aminte cu siguranță.
Ce țin minte sigur e că italienilor le picau sculele din mână fix la ora la
care era programată masa de prânz, chit că mai era o dublă de tras. Se oprea
mașinăria și se relua după cotidianul carbo-loading.
La Soluzione Migliore - 2011, ficțiune/dramă, Italia/România, Regia: Luca Mazzieri, Producător: Petru Dorobanțu (Lezard Films, Timișoara, România) va avea prima proiecție oficială la Timișoara, miercuri, 10 aprilie, la Cinema Victoria, de la ora 20 (material consemnat de Lucian Mircu).
luni, 19 februarie 2024
Cu ce rămânem după 2023 (III)
Anul 2023 încă nu s-a încheiat pentru unii. Lucrează încă la deconturi pentru că, și asta am auzit în cor, a fost un an cât trei. Alte voci spun că anul cultural 2024 încă nu a început -cel puțin la nivel de apeluri la proiecte (ceea ce amintește situația nesigură de dinainte). Așadar, nu e târziu să mai ascultăm două opinii pe marginea "țircularei 2023" din partea a doi oameni de teatru: Simona Donici și Otniel Floruț.
Marele Ecran: Când am vorbit (în urmă cu 1 an) ai semnalat șirul lung de rateuri până în 2023. Ce-am avut și cu ce rămânem? S-a recuperat din sensul comunitar al proiectului așa cum sperai? Ce urmează?
Mona Donici: Gata? S-a terminat? Încă nu am sentimentul unui final de partidă. Încă mai
am de făcut două dosare de decontare, scriu încă, de mii de ori, ca un școlar
pedepsit pentru obrăznicie, ”conform cu
originalul” și ”control financiar preventiv propriu”, de mii de ori, scriu
și în somn aceste cuvinte care-mi vor defini, probabil, pentru tot restul vieții
amintirile despre Capitala Culturală a Europei (și a mea).
2023 a fost un an extraordinar. A fost un an în care
am trăit și muncit cât în trei, unul
peste altul. Un an nesperat de bun pentru Timișoara, spun nesperat chiar și
pentru cel mai optimist patriot local, după anii critici în care Capitala
capitulase (iartă, nu mi-am putut reprima tentația de a scrie asta) și marile
speranțe își dădeau, patetic, sfârșitul obștesc. Cred că performanța orașului în acest an este
exact acest neverosimil reviriment, datorat, da, și autorităților locale care
au preluat frâiele, structurilor și mecanismelor create de ele, și artiștilor,
instituțiilor și organizațiilor culturale, nucleelor creative independente, dar
și publicului, așadar comunității. O comunitate cârcotașă, divizată,
orgolioasă, cu șpaisul plin de ifose, totuși cu o nebănuită forță motrice, o
putere de a trage căruța istoriei (ce-i drept, cam în toate direcțiile).
Cred
că 2023 a fost anul cel mai generos al istoriei locale postdecembriste. Cred că
oricine a avut o idee (cât de cât) culturală, dorința să o materializeze și
tenacitatea să o argumenteze, a găsit resursele pentru ea. Și orice om din
aceasta comunitate, ca și dintre cei aflați în trecere, a găsit, dacă a vrut (bold: dacă a vrut!) ceva să i se
potrivească în programul cultural. Au
fost evenimente care au atras mii de spectatori și acțiuni pe care le-au văzut doar cei care le-au făcut și prietenii lor, dacă aveau prieteni. Și nu
toți aveau. Mai cred că unele dintre ele au trecut fără să lase vreo urmă,
altele au schimbat, poate, ceva, iar unele vor continua și vor conta. Am văzut
mii de oameni la concertul unei
cântărețe de melodioare stupide și am urmărit, alături de alți 10 oameni
într-o sală de 600 de locuri, instalația teatrală a unuia dintre cei mai mari
regizori ai lumii (un soi de fetiș teatral al meu).
Cum am zis, oricine a avut o idee (cât de cât) culturală, și-a putut găsi în CCE 2023 loc pentru ea. Și resurse. Organizațiile mari, bine poziționate, au absorbit mult și ușor, cele mici au primit, prin comparație, infime finanțări din care s-au străduit să livreze cât mai mult. Altfel spus, Capitala Culturală i-a făcut pe cei mari și mai mari, pe cei bogați și mai bogați. Pe ceilalți, cei mici, i-a lăsat cam la fel, poate doar ceva mai obosiți și mult, mult mai antrenați să lupte pentru bucățica lor de oraș, capitală sau nu. Cum s-au decontat (încă se decontează) aceste resurse, asta e altă poveste, cu accente pe alocuri absurde și grotești, poate o s-o povestim cândva.
În ce mă privește, simt că am făcut mai mult decât am văzut. Aș fi vrut să fiu mai prezentă la evenimente, mai ales la cele ale prietenilor, cred că cine a inventat capitalele culturale ar fi trebuit să inventeze și ziua de 99 de ore. Am ratat, așadar, ca spectator mai multe decât în alți ani și regret asta.
La Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely a montat Tomi Janežič, a regizat spectacolul 1978, iar asta este un eveniment tangent la miracol, aproape că nici acum, când spectacolul său există și se joacă la Timișoara, nu-mi vine să cred că e posibil. Și îl puteați vedea în 17 și 18 februarie 2024, la Hala Hidro. Sunt sigură că 1978 nu ar fi fost posibil fără TM2023CCE. Janežič, ale cărui spectacole montate în Slovenia au fost văzute în Timișoara doar la TESZT Festival (Pescărușui, Moartea lui Ivan Ilici, No title yet) e pentru mine (și pentru alții ca mine) un Dumnezeu al teatrului contemporan. Și a venit la Teatrul Maghiar după Andrei Șerban, după Silviu Purcărete și după Kokan Mladenović, iar acum la Teatrul Maghiar lucrează regizorul Philip Parr, directorul Festivalului Shakespeare din York, montează Pericle.
Cu Arte-Factum,
proiectul nostru independent, ne-am propus 50 de evenimente în 2023, dar ne-a luat valul și am trecut de 90.
Am început în 10 ianuarie cu ”Arta pârțului”, one-man-show de & cu Levente
Kocsardi, după Jurnalul unui geniu, de Salvador Dali, la finisajul expoziției
lui Mihai Donici, Totalitatea formelor, în Galeria Subterană a Casei Artelor.
Apoi, când la Timișoara se petrecea weekend-ul deschiderii oficiale, am mers să
”deschidem Capitala” la Budapesta și
Szeged, la invitația Institutului Cultural Român, cu expoziția ”înainte
de BRÂNCUȘI előtt”, solo-show de etnosculptură
M.C.Donici, cu ”Flauros”- recitalul de flaut al lui Vlad A. Colar și ”Marmeladov”,
monodrama lui Levente Kocsárdi, după
Feodor Mihailovici Dostoievski. Timp de 20 de
seri de joi, adică 5 luni întregi, am stat în Piața Unirii, la monolit,
”Așteptându-l pe Brâncuși”. Cred că ăsta a fost, pentru noi, cel mai bun
barometru al Capitalei Culturale: s-au oprit să vadă etnosculpturile lui Mihai și să vorbească cu noi oameni de unde nici nu
gândeai, din Bolivia, Peru, Mongolia, Coreea,Nepal... jurnalul pe care l-am
ținut acolo e, poate, cea mai frumoasă ilustrare a ceea ce a însemnat acest an.
Am făcut alai cu SperieCiorile, un perfomance vizual-acustic imersiv cu tineri performeri, a fost grozav.
Cu Nocturnalii, platforma noastră de teatru independent, am jucat toate spectacolele din repertoriul
Arte-Factum, în regia lui Levente Kocsárdi, și, da, a fost anul în care sălile
ni s-au umplut cât ai clipi la fiecare spectacol și am avut un public nou,
aparte, am avut spectatori din Australia, Olanda, Irak, Spania și alte, multe,
țări, lucru care, hai să fim sinceri, nu se întâmpla atât de ușor înainte de
2023.
Am avut și premiere. Eu am scris o piesă despre singurătate, Levente a
regizat-o și am fost- suntem încă! – uluiți de impactul pe care îl au ”Monoloagele solitudinii”. În acest spectacol a debutat
în teatrul independent, la 83 de ani, o divă a scenei maghiare și
a Timișoarei, actrița Fall Ilona, care joacă alături de foarte talentații
tineri actori ai companiei #artefactum.
Cu premiera #dosztoievskij b@r/reTurn, Levente a recompus ”Crimă și pedeapsă” din monoloagele personajelor principale, pe
verticală, în Pepiniera 1306, un loc care ne-a fascinat în acele nopți.
Spectacolul ăsta a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am
făcut și trăit în 2023, sentimentul incredibil pe care l-am avut când am văzut
că de jos, din piața Victoriei, sute de oameni ne urmăreau, e de nepovestit. Ce
vreau să spun rememorând asta e că 2023 a fost un an fenomenal, dacă așa ți
l-ai făcut, sau doar un an mai agitat decât de obicei, dacă ai stat pe margine
să chibițezi.
Ce rămâne după Capitală? Un capital pe care bine-ar fi să-l înmulțim. Cred că flora spontanee a Capitalei culturale se va rări simțitor, vor dispărea, ca și cum n-ar fi fost, multe proiecte, iar organizațiile care le-au generat se vor orienta spre alte locuri, spre noi resurse. Cultura locală va redeveni motorul principal al vieții comunitare. Și aici, lucrurile se vor așeza previzibil: cei bine înșurubați în sferele (circumstanțiale) de influență își vor asigura acces direct și lejer la resurse, ceilalți vor concura iar în cursa nebună a ”call”-urilor. Unii, epuizați, vor renunța sau își vor rări acțiunile, alții, mai noi și ambițioși, vor crește. Cum ziceam, cei mari vor fi și mai mari, cei mici vor fi și mai mulți, și mai mici. Dar rămânem cu ceva important: mecanisme funcționale (perfectibile, dar esențiale) de finanțare, o relație reconstruită între public și artiști, un reflex sănătos de consum cultural, o atmosferă care colorează puternic Timișoara pe harta destinațiilor dezirabile, un oraș de orașe, în care e iar fain/cool/mișto să mergi la evenimente culturale. Și câteva tone de foi A4 arhivate pe care scrie, de mii de ori, ”conform cu originalul” și ”bun de plată”.
Simona Donici este director artistic al Teatrului Maghiar de Stat "Csiky Gergely", coselecționer al festivalului TESZT și este co-fondatoare a companiei independente Arte-Factum. Prima noastră discuție s-a întâmplat în februarie 2023.
Marele Ecran: S-au deschis lucrurile în zona locală și independentă cum doreai?
Otniel Floruț: Sunt convins că 2023 a fost o mare provocare atât pentru artiști cât și pentru oamenii din spatele scenelor. Partea bună e că au fost activate câteva spații iar din multitudinea de evenimente publicul a putut alege cu ușurință. Vorbesc și de publicul local și de turiștii care au gravitat în jurul scenei locale. Mai cred că sectorul independent a oferit mult și a fost o alternativă benefică evenimentelor deja consacrate în oraș.
M. E.: S-au deschis și pentru tineri?
O.F. Am văzut mulți tineri implicați în evenimente în cadrul capitalei culturale, tineri care au preluat posturi pe diferite domenii de activitate. Presupun că și unii și alții au avut multe de învățat, au văzut minusurile, și-au adus aportul și cel mai important e că s-au dezvoltat și profesional. Să nu uităm: ei se vor înscrie în publicul educat de mâine.
M. E.: S-au mai educat gusturile publicului și pentru azi?
O.F. A existat o expunere a publicului timișorean la inițiative noi. Și mai ales cei care nu au acces ușor la evenimente. Părerile au fost împărțite, am auzit critici constructive, am văzut comentarii gratuite. Ceea ce rămâne cu fiecare e acea experiență trăită în fața scenelor, ecranelor de proiecție, a conferințelor, iar din acest punct de vedere e clar că au existat acțiuni care se pot intitula eveniment. De asemenea, mulți timișoreni au luat contact astfel cu o comunitate educată, bine dezvoltată, formată de artiști și public.
Pe de altă parte, a existat o saturație de evenimente care au obligat scena locală să țină pasul cu un ritm artificial și am văzut destule proiecte ratate din graba organizatorilor sau din timpul prea scurt de a adapta lucrurile la cerințele organizatorilor. Timișoara nu este și nu a fost o fabrică de evenimente. Timișoara oferă și consumă cultură prin indivizi, nu prin mase, iar împingerea limitelor cu evenimente recurente care oricum existau în anii anteriori, fără a inova în 2023, cred că a fost doar un sacrificiu inutil al organizatorilor de evenimente și un efort de care orașul se putea lipsi.
M. E.: Ne-am conectat la ce se întâmplă afară?
O.F. Au existat numeroase colaborări, atât cu orașe din țară cât și cu alte țări. Partea tristă e că unele dintre acestea n-au fost un tren de prins, ci mai degrabă se vor trece cu vederea în timp sau vor părea întâlniri accidentale din care nu a rezultat o colaborare pe termen lung. Sper ca măcar instituțiile de cultură din Timișoara să păstreze colaborările și spiritul de inițiativă pe care l-au avut fiindcă dacă vom gândi doar local, ne putem aștepta la rezultate minimale pentru un public ușor dezinteresat sau de-a dreptul ignorant când vorbim de evenimente de nișă.
Otniel Floruț este actor și am deschis cu el seria de interviuri încă din 2022, aici.
interviuri consemnate de Lucian Mircu
marți, 9 ianuarie 2024
Cu ce rămânem după 2023 (II)
VALUL DOI DE RĂSPUNSURI
Cercul se închide. Consemnăm încă o serie de răspunsuri din partea oamenilor care în 2023 și-au declarat în fața Marelui Ecran previziunile, temerile sau așteptările. Desigur, nimeni nu vine cu concluzii definitive. Toți știm că lucrurile mai au nevoie de timp pentru a se așeza, pentru a se decanta. Cum spune Florin Unguraș, "unii parametrii concreți vor putea fi cuantificați exact după un an". Până atunci, servim câteva impresii la cald.
GORAN MRAKIĆ
Marele Ecran: Am revăzut ce spuneai anul trecut: "Sper ca după 2023 să se diversifice oferta culturală, să apară cât mai multe proiecte independente și originale, să se înființeze la Timișoara o editură mare, cu acoperire națională și internațională, să reapară anticariatele, să se redeschidă unele cinematografe și centre culturale, să se aloce mai multe fonduri pentru cultură, etc." E clar că unele s-au împlinit, altele nu. Cu ce rămânem, cu ce rămâi tu?
Goran Mrakić: Nu am fost implicat, în afară de câteva evenimente la care am fost invitat, în ceea ce a însemnat Anul cultural 2023. Înțeleg că a fost o chestie importantă pentru Timișoara, pentru instituțiile culturale, pentru oamenii implicați în cultură, pentru artiști, dar viziunea mea despre cultură este ușor diferită, așa că nu-mi pot permite să comentez despre ce și cum au făcut alții, mai ales că n-am apucat să asist nici la 10 % din evenimente.
Goran Mrakić este un scriitor timișorean de naționalitate sârbă. Mai întâi, am vorbit despre 2023 aici.
LUCIAN BARBU
Marele Ecran: Am promis că revin, pentru a revedea în oglinda cele spuse la începutul lui 2023. Așadar, cum vezi orașul în urma rezidenței de un an aici?
Lucian Barbu: Mai mult ca sigur
am ajuns să îl cunosc mai bine. Încă nu am pătruns prin toate colțurile
cartierelor periferice, dar sper că vor exista ocazii care să mă poarte și pe
acolo. Mai mult decât clădiri, semafoare și parcuri, am ajuns să pun și oameni
pe hartă, pe care i-am cunoscut (sau i-am cunoscut mai bine) anul acesta.
M.E.: Ce te-a surprins plăcut? Ce s-a confirmat?
L.B.: S-a confirmat atmosfera de la Balamuc, unde am petrecut
toată primăvara-vara desenând, gătind, mâncând și interacționând cu vizitatorii
(fie participanți la evenimentele deschise publicului din cadrul rezidenței,
fie prieteni vechi de-ai Balamucului care au trecut în vizită la un bol de supă
și o bârfă). S-a confirmat și așteptarea că o să îmi placă orașul.
Surprinzătoare a fost viteza cu care am fost integrat în comunitatea de aici,
căldura oamenilor, planurile și proiectele care au răsărit din interacțiuni. Nu
mă așteptam nici să fiu inclus permanent în Balamuc. La cât mai multe supe împreună!
M.E.: Cu ce rămânem după 2023? Cu ce rămâi tu,
personal?
L.B.: Pot răspunde mai sigur la nivel personal. Simt că
rămân cu multe întrebări, multe liste, cu un loc la Balamuc și cu recunoștință
pentru toate persoanele cu care am avut ocazia să vorbesc / colaborez / lucrez. Mai
rămân și cu un domiciliu nou și cu un teanc de cutii pe care trebuie să le
transport cumva de la Cluj aici. Mai general, cred că rămânem unii cu ceilalți.
M.E.: Care ar fi cele 3-5 evenimente pentru care ar
fi meritat să vii de la Cluj (sau din alte părți) dacă nu locuiai în Timișoara?
L.B.: Știu că ediția de anul ăsta de Sit+Read m-ar fi
adus în oraș categoric. După mulți ani de fomo și un an în care am participat
de la distanță, am avut ocazia să particip fizic în 2023 la târg. CozZzmonautica, dar și CultureQuest, organizate de Indecis m-ar fi
făcut iar să cumpăr niște bilete de tren Cluj-Timișoara. O urmăresc religios pe Sorinei Vazelina pe Instagram și
aș fi făcut tot posibilul să ajung la lansarea ei de hartă cu
atelierele meșteșugarilor din oraș, dar și să îi fiu martor la proiectul
din cadrul Bienalei ArtEncounters. Proiectele organizate de Simultan iar m-ar fi scos din
Cluj. În materie de expoziții, pentru Performing 89 și Chronic
Desire aș fi străbătut kilometri. Evenimente la care nu am ajuns, dar la care
aș fi vrut să merg: Zona & și ieșirea cu pluta pe Mureș, Escape From
Timișoara, a lui Vlad Cadar.
Lucian Barbu este artist full time - o cincime Balamuc, o pătrime After Hours Work Club, o
noime ArtiViStory și o jumătate din LuciAna. Declarația din 2023, aici.
OTILIA GHIȚESCU
Marele Ecran: Spuneai
la începutul anului că nu știm să fim o comunitate. S-a avansat sau nu în
sensul asta?
Otilia Ghițescu: Eu
cred că da. Gândește-te că au fost, nu știu, vreo 3.000 de voluntari de toate
vârstele. Am regăsit printre ei oameni la care nu mă așteptam, pentru că nu mi-aș
fi imaginat că i-ar putea interesa o astfel
de activitate. I-am și întrebat pe unii de ce s-au „băgat” voluntari și
mi-au zis că au simțit că e nevoie de ei. Na, pentru mine asta înseamnă că,
undeva, cel puțin la unii, s-a declanșat ceva care i-a făcut să vrea să facă
parte din povestea asta. Și cred că e
mare lucru.
Sunt
și oameni care au lucrat pe mai multe proiecte, în echipe diferite. Și-au pus
cap la cap abilitățile și cunoștințele, pentru a lăsa în urmă ceva bun, ceva de
calitate. De cele mai multe ori a ieșit. Ceea ce, cred eu, e un pas înainte. Cred că ăsta e și marele câștig al anului. Sau unul dintre
ele. Sper să construim mai departe.
M.E.: Vezi
curcubeul ala de la capatul anului cultural, curcubeul de care vorbeam acum un
an?
O.G.: Da,
chiar l-am văzut, în ciuda celor care spun că nu s-a întâmplat nimic în oraș.
Doar că, știi, în timp ce plouă, nu prea știi, sau știi de puține ori, că la
final va apărea curcubeul. Uneori te ajută lumina. Adu-ți aminte că, la finalul
interviului de acum un an, am ieșit cu tine în stradă să caut curcubeul,
fiindcă văzusem pe geam cum s-a schimbat lumina.
Așa și
cu anul ăsta, nu-mi era foarte clar când, unde și, la un moment dat, chiar dacă
o să apară curcubeul ăsta. Fiindcă la un moment dat, trebuie să recunosc, nu-mi
părea prea fain. Dar l-am găsit. Pentru mine, curcubeul ăsta au fost
întâmplările culturale la care nu mă așteptam să aibă loc sau nu mă așteptam
să-mi placă. Și nici n-am văzut tot ce s-a petrecut, că nu am avut timp, așa
cum n-au avut mulți. Dar mare parte din ce am văzut mi-a plăcut.
Și,
dacă tot ai zis de curcubeu, astă-vară, în ultima zi în care se juca „Tinerețe
fără bătrânețe și viață fără de moarte” în Piața Libertății, era duminică,
stătuseam toată după-masa cu ochii în aplicațiile meteo, să vedem când vine
furtuna, că se anunțase ceva. Se tot apropia ora de start, a început să
plouă un pic, s-a decalat, era așa, nici-nici. Doi stropi, niște soare… Și, la
un moment dat, așa, din spatele Bibliotecii Județene, a apărut un uriaș
curcubeu dublu. Pentru mine a fost semnul că e bine ce facem. Și-a fost,
fiindcă, deși s-a mai pornit o repriză de ploaie, s-a oprit la timp cât
Făt-Frumos să-și ducă la capăt călătoria.
M.E.: Deci s-au
întâmplat și lucrurile bune la care sperai…
O.G.: Sigur
că s-au întâmplat. Am văzut „Măiastra” lui Brâncuși, că nu apucasem la Tate și
m-am tot minunat din ce timp și spațiu vine, am văzut expoziția Brauner, care pentru
mine a fost spectaculoasă, am făcut un interviu cu Pascal Bruckner, care m-a
făcut să râd, ca să-mi treacă stresul, am prins bilet la Malkovich la
spectacolul ăla de „la matineu”, fix în ultimul rând, de-am zis că o să murim
lichefiați de cald… Am trăit la maximum „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără
de moarte”, am fost, puțin, și ghid-spiriduș la o expoziție de artă
naivă în Palatul Ștefania care m-a făcut să întâlnesc și să povestesc cu oameni
despre copilărie și vremuri, am văzut de alte câteva ori „Grand Hostel”, la
Auăleu…
Am
fost și la Cargo X, cu Rimini Protocol, am fost și la Cazarma U, și la
garnizoană, în Libertății… Și la filarmonică am fost, și la film, și la
festivalul La Pas… și la MV am fost… Tot pe drumuri am fost în 2023
și sigur am uitat destule. Și nu fiindcă nu au fost faine, ci pentru că,
sincer, nu am făcut încă ordine la mine în cap după anul ăsta. Nu
complet. Și o să mai dureze un pic. (sublinierea Otiliei, n.n.)
Că
ziceai de lucruri bune, uite, s-a deschis Cinema Timiș și, pe final de an, am
văzut acolo „De ce mă cheamă Nora, dacă cerul meu e senin” și „Pe aripile
vântului”, la primul cu sala plină-plină, la al doilea, aproape plină. Păi ce
zice asta despre noi?
M.E.: Cu
ce mai rămânem? Care-s provocările ce urmează?
O.G.: Am
avut multe, chiar dacă n-am avut, știu eu, concerte de-alea cu zeci de mii de
spectatori. Nu întreb iar unde le-am ține, că știm răspunsul. Dar, uite, am
văzut-o pe Roisin Murphy acasă, la Timișoara, chiar dacă pentru Bjork a trebuit
să merg la Praga (râd). Lăsând gluma la o parte, am avut multe și, așa cum am
scris de-a dreptul obsesiv în newsletter-ul de la TM2023, aproape în fiecare
săptămână: “numai dacă n-ai ieșit din casă n-ai găsit ceva care, dacă nu să-ți
placă, măcar să te facă curios”. Și cred că ăsta ar fi primul semn bun:
obișnuința de a ieși din casă și de a căuta un lucru care să-ți placă.
Am
uitat să zic mai sus, avem de anul ăsta Muzeul Apei, în Calea Urseni. A avut
20.000 vizitatori în șase luni, deși e la marginea geografiei și, dacă n-ai
mașină sau nu biciclești, n-ai cum ajunge acolo cu transportul public. Păi
oamenii au mers până acolo, fiindcă au fost curioși. Minunat că se
întâmplă asta și bravo echipei care a făcut lucrurile să se întâmple.
Cu ce
rămânem om vedea. Sper ca oamenii care au făcut lucruri faine în 2023, cât mai
mulți dintre ei, să vrea să meargă mai departe. Să-și găsească motivația și
inspirația de a crea întâmplări care să meargă la sufletul oamenilor. Sper ca
autoritățile să fi înțeles, după 2023, atât ce lipsește orașului pentru a putea
organiza mega-evenimente pe care publicul și le dorește, cât și că, dincolo de
festivaluri și concerte cu artiști ultra-cunoscuți, e nevoie de un strat de
cultură, să-i spunem mai puțin glamour, dar consistent și constant. Și,
dacă au înțeles, să și facă ceva concret, că de promisiuni e plin podul, vorba
aia.
Provocarea
va fi, absolut, restrângerea resurselor financiare. Fiindcă un an ca 2023 n-o
să mai prindem. Dar chiar sunt curioasă ce va urma, mai ales că 2024 e și an electoral.
Otilia Ghițescu: jurnalist (RFI România), călător și cititor. Primul curcubeu pe 2023 s-a văzut aici.
Florin Unguraș (foto pe film de Cristian Gordan)
FLORIN UNGURAȘ
Marele Ecran: Spuneai că evaluarea autentică după eveniment e mult mai importantă, chiar dacă nu o faci perfect, a ceea ce rămâne celor din comunitate. "Măcar ăștia cu cultura să ne evaluăm onest, nu ca politicienii. Să nu ai o butaforie doar pentru că trebuie să chelutuiești niște bani. Ăsta ar fi cel mai mare eșec".
Florin Unguraș: Rămân în continuare în spatele acestor afirmații. Chiar cred că trebuie să facem foarte obiectiv această evaluare, să vedem cu ce ne-am ales. Cel puțin în ceea ce privește partea muzicală a programului, evaluarea ar trebui făcută în etape. Ar trebui să lăsăm măcar un an să curgă, în care să evaluăm niște parametri concreți: cu câte locații noi ne-am ales, câte trupe și câți DJ noi am reușit să plasăm pe altă traiectorie artistică, cât de bine vând bilete festivalurile de vară din Timișoara și câte evenimente muzicale tip concert/festival cu bilet se organizează în oraș, lista poate continua. Sunt parametri după care putem evalua peste un timp dacă acest moment festiv ne-a influențat într-un mod pozitiv sau nu.
Așteptările mele nu erau foarte mari, cum ți-am zis și la interviul anterior. Și asta din două motive. În primul rând, citisem foarte atent bid-book-ul și muzica nu ocupa un rol central în ceea ce își propusese Capitala Culturala la Timișoara, lucru care s-a confirmat. Este o opțiune strategică pe care o pot înțelege pentru că și la nivel global muzica pop a pierdut oarecum din preponderență în ultimii 10-15 ani, cel puțin ca vizibilitate. Cred că mulți din generația mea au această percepție, pentru că Timișoara dacă a excelat în ceva a fost pop-culture. Mă refer la toată muzica pop, rock, inclusiv jazz. Unii așteptam poate un soi de relansare a scenei muzicale timișorene. Care Timișoară a fost capitală muzicală autentică, nu stabilită de un juriu, niște zeci de ani, cel puțin pentru România.
În al doilea rând, era un program european, guvernamental, într-un fel sau altul. Există limitări administrative întotdeauna, proceduri. Nu e ca și cum cineva are câteva zeci de milioane de euro într-un cont și îi cheltuie după o viziune proprie, într-un mod strategic foarte coerent. Eficiența nu e punctul cel mai important într-un astfel de program. Din această inadecvare izvorăsc și multe nemulțumiri care există și care, în bună parte, cred că sunt pe nedrept catalogate ca hate. Îmi displace profund viziunea asta foarte dihotomică.
M.E.: Care sunt cele 3-5 evenimente care te-au provocat și pentru care ai fi venit, cum vorbeam, în oraș?
F.U.: Chiar am curaj să fac câteva nominalizări de lucruri care mi-au plăcut, dar strict legat de muzică. În celelalte domenii nu am expertiză, deși m-am bucurat de unele. Per ansamblu, întreg programul mi s-a părut de succes. Mi s-a părut important că s-a mobilizat comunitatea, oamenii s-au ajutat. O parte din obiective au fost atinse pentru că programul chiar a însemnat ceva pentru orașul Timișoara. N-au fost nici fail-uri majore. Mă temeam de asemenea momente penibile, dar nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta.
Revenind la evenimente, aș puncta că festivalurile de jazz au fost amândouă mult mai puternice ca de obicei. S-a simțit alt suflu. Cu siguranță, Wynton Marsalis la Filarmonică și închiderea programului Capitalei Culturale. În special a doua zi a fost un eveniment de un calibru care putea să ne inspire. Au fost și multe evenimente mici și reușite cu artiști locali și aș vrea să accentuez faptul că artiștii locali au fost foarte susținuți și au avut o parte din acest program. Mi s-a părut un lucru foarte pozitiv, care cred că va conta destul de mult.
M.E.: Cum vezi perioada care urmează? Îți reamintesc ce ai spus: "Sunt printre cei care prognozează că 2024 va fi un setback, după efervescența asta alimentată totuși artificial. Consider că așa cum va fi acest an, bun-prost, o să ne aducă și beneficii. Vom vedea spații noi și o creștere a interesului public pentru evenimente. Problema e că, intrând atât de mulți bani în acest ecosistem într-o perioadă scurtă, după ce acești bani nu vor mai exista va fi mai greu să supraviețuiești în domeniu. Sunt convins că vor fi și lucruri care vor rămâne."
F.U.: Da, la ce ziceam se adaugă și dificultățile economice care încep să apară, destul de evident. Va fi definitoriu pentru toată scena, pentru dorința publicului de a plăti bilet, pentru capacitatea de a susține niște spații. Din păcate, spații publice noi, în afară de cinematografe -care nu sunt exact genul de spații de care ai nevoie pentru concerte- nu prea s-au deschis. Pentru moment n-am câștigat mult în zona asta. În schimb, s-au deschis câteva spații private de tip club. Pentru ele, anul 2024 va fi absolut decisiv dacă vor supraviețui, dacă își vor defini identitatea, dacă își vor găsi public și vor supraviețui financiar.
Nu cred că anul (2023) în care au fost foarte multe evenimente muzicale gratuite o să ajute din punct de vedere al mentalității și al dorinței de a plăti un bilet. Vom vedea. De asta spun că e necesar să treacă niște timp ca să vedem dacă obișnuința asta - care a existat în 2023- de a consuma evenimente de tot felul va determina în continuare o deschidere mai mare a publicului pentru a susține spații și evenimente, nu doar muzicale.
Florin Unguraș (UFO) este organizator de evenimente muzicale, fondator TM Base. Cu el am început discuția la finalul lui 2022, aici.
imagine din spectacolul 1978 (Teatrul Maghiar)
VESNA ROȘCA
Marele Ecran: Erai pesimistă, ziceai că suntem nepregătiți. Am făcut din rahat-bici, heirupul de care ziceai? Cu ce rămânem? Sperai la un apetit crescut și împrietenirea oamenilor cu „diferite versiuni de cultură”.
Vesna Stepanov: Am fost circumspectă înainte de 2023 și o parte din presupuneri mi s-au confirmat, altele nu - și mă bucur că e așa. Cea mai mare surpriză e că oamenii s-au urnit din case pentru câteva evenimente la care nu aș fi zis că va exista interes (pentru că erau de calitate îndoielnică sau prost gândite sau locația era foarte departe de centru), ceea ce arată că au fost de toate pentru toți și că există speranță să chemăm publicul în continuare.
Reversul medaliei e ca în viață – the rich will get richer, the poor will get poorer, adică operatorii mari s-au descurcat bine și au dus proiecte cu adevărat importante și bine finanțate, iar cei mici se vor chinui în continuare cu finanțările, nu văd un mare miracol să se fi produs pentru problemele de sistem. Infrastructura e în continuare insuficientă pentru domeniul în care lucrez, artele spectacolului, și va fi așa încă mult timp. Aș zice că s-a făcut prea puțin export de cultură timișoreană în alte orașe și țări, ceea ce ar fi fost binevenit și mult mai ușor de finanțat în 2023 – în schimb am importat din toate părțile evenimente, încât am atras turism cultural pentru artiști invitați (de calitate sau nu) mai mult decât pentru locali.
O ultimă remarcă e că activarea cartierelor periferice nu s-a produs, astfel că o bună parte a locuitorilor nici nu au simțit că ar exista ceva deosebit pentru ei în acest an. Din toate evenimentele anului, rămân cu superba expoziție „Individual compus” de la Garnizoană, spectacolul „1978” de la Teatrul Maghiar și concertul lui Tarek Atoui de la Sinagogă.
Vesna Roșca se ocupă de comunicare și relații internaționale la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely Timișoara. Este co-curator TESZT și parte din echipa Ceau, Cinema! Am vorbit despre 2023, tot aici.
Interviurile au fost consemnate de Lucian Mircu
joi, 4 ianuarie 2024
Cu ce rămânem după 2023
PRIMUL VAL DE RĂSPUNSURI
Exact în urmă cu un an am început aici o serie de interviuri cu peste douăzeci de oameni reprezentativi din sfera culturală locală, de la graficieni la manageri culturali. Am promis că revin la final să vedem ce profeții și idei s-au adeverit, ce surprize au apărut și, în general, cu ce am rămas după anul de Capitală Europeană a Culturii. Luminile abia s-au stins, neoanele sunt călduțe încă, poate e devreme să avem o imagine clară. Dar trebuie să începem undeva să închidem paranteza deschisă la începutul lui 2023. Așadar, iată prima serie de oameni care s-au trezit la început de an puși față în față cu declarațiile lor vechi dar și cu impresii noi, la cald. Va urma.
ANABELLA COSTACHE
Marele Ecran: "E drept că trebuie să încercăm să scoatem ce e mai bun din oportunitatea asta, dar, înainte de toate, organizațiilor culturale și artiștilor ar fi trebuit să li dea șansa să evolueze în mod organic, (...) tocmai pentru că pătura asta independentă de activiști și de creativi e atât de fragilă și pentru că nu avem exercițiul lucrului împreună, în echipă, al solidarității, al identității comune, al sentimentului de apartenență la ceva care ne unește." Cum vezi spusele tale un an mai târziu? Am învățat să construim împreună?
Anabella Costache: Mi-e destul de greu să trag concluzii. Nu toată lumea a terminat deconturile și oamenii epuizați abia acum încep să se resimtă. Așa la cald, cred că Timișoara 2023, în 2023, a fost o surpriză plăcută pentru multă lume. Ne-a făcut să ne simțim mândri și parte dintr-o comunitate pe mai toți cei care locuim în Timișoara. Am avut posibilitatea să facem lucrurile altfel, să încercăm produse culturale noi, colaborări mai inedite. Ne-a forțat să mergem și către cei care nu vin singuri la evenimentele culturale din centrul orașului și, sper eu, să ne dorim să continuăm munca și în direcția asta.
Am reușit să lucrăm mai mult împreună și asta mă bucură. De învățat, s-a învățat mult, asta e clar. Mi-e ciudă, însă, că s-a lucrat haotic, că n-am avut timp să sistematizăm și asimilăm așezat ce am învățat nou. Iar acum suntem istoviți și mulți dintre noi deja a trebuit să trecem la proiecte noi. Cred în continuare că avem nevoie de obiective comune și de direcții clare, iar aici Centrul de Proiecte va avea în continuare o misiune importantă. S-au dat deja niște direcții sănătoase prin apelurile de finanțare, prin felul în care s-a lucrat, dar e nevoie de consecvență și de continuitate. Cred că e un moment bun să ne gândim ce a mers cel mai bine, ce merită continuat și dezvoltat, și poate să ne luăm de-acum încolo timpul să investim mai structurat și în operatorii culturali.
M. E.: Ce provocări vezi începând de anul ăsta? Am câștigat public nou? Cu ce rămânem?
A. C.: Am primit des întrebarea „Și mai țineți deschis și după 2023?” sau afirmația apăsată, ușor ironică, „Să vedem ce-o să mai fie de la anul”. Bineînțeles, din partea beneficiarilor, a publicului. Eu cred că Timișoara a arătat că are public. Un public mult mai numeros și curios decât cel cu care eram obișnuiți. Dar e un public care nu se lasă ușor, pe care trebuie să învățăm să-l cunoaștem mai bine și pe care va trebui să ne străduim să-l provocăm constant. Iar asta e greu, costisitor, necesită timp, perseverență și loc în agenda publică. Numai că vin alegerile. Eu sper din tot sufletul că entuziasmul ăsta pe care l-am urnit cu atâta efort să nu se risipească pe scandal electoral. Să ne păstrăm un pic din energia pozitivă, din încrederea pe care am dobândit-o în lunile astea pentru a continua ce am început. Asta e cel mai important.
La evenimentul de închidere am auzit de la mai mulți dintre oamenii cu care am lucrat anul ăsta, artiști și educatori, că le-am oferit speranță. Speranță că se poate. De câte ori auzim în România cuvântul ăsta? Cel mai trist ar fi să irosim speranța asta. Și o mai spun încă o dată, cu riscul de a părea naivă: nu fondurile ne lipsesc cel mai tare, ci viziunea, obiectivele clare și țintite către binele comun. Și aici mă refer la întreaga țară.
Anabella Costache este manager de proiecte educaționale și culturale, cu experiență în instituții publice și ONG-uri din Spania, Franța și România. Am vorbit prima dată despre scena culturală din Timișoara, aici.
ALEXANDRU HIGYED
Marele Ecran: A adus 2023 cultura mai aproape de oameni, asa cum sperai? Ai formulat așa speranța: - "să nu se lase cortina între public și artiști după ce se termină toată treaba asta". Cum vezi acele așteptări un an mai târziu? Cu ce rămânem, cu ce rămâi?
Alexandru Higyed: A fost un an plin,
plin. Am impresia că am ieșit puțin ruginit după toate astea. Regret cumva că
nu am apucat să fiu peste tot (deși cred că oricum era imposibil). Au fost, cum
se spune, de toate pentru toți. Am avut și ocazia să ajut la construirea multor
proiecte foarte mișto: Festivalul de film și cultură Balcanică Taifas,
expoziția Victor Brauner, Bienala
ArtEncounters, expoziția Brâncuși, Festivalul Internațional de Poezie Ion
Monoran, expoziția Individual Compus, 50% mai aproape de un final memorabil
(proiect personal realizat în urma unei burse de creație – Energie! - oferită
de Centrul de Proiecte al Municipiului Timișoara), am terminat un manuscris
pentru un viitor volum de poezie.
Mă bucur să văd că
am reușit să infiltrez într-o oarecare măsură micul meu proiect literar, Comuna
30, în tot amalgamul ăsta de cultură. În privința asta, am reușit să îmi fac ce
îmi propusesem de când am început. Am avut câte o lectură publică în fiecare
lună. E un proiect pe care îl văd crescând și la anul. Mai ales că observ că se
dezvoltă încet, încet un public pentru poezie în Timișoara. Și cred că lipsea
asta. Încep să nu mai țin pasul cu numărul de tineri scriitori emergenți care
trec pe la noi prin comună. Nu se poate decât mai bine de aici încolo. Mai ales
că avem două festivaluri de poezie acum: Festivalul Internațional de Poezie Ion
Monoran (pe care am avut onoarea de al coordona anul acesta), și Reverse Poetry; și tineri poeți care să
crească.
Vorbeam cu un amic
nu de mult și spuneam că nu prea ai cum să ajungi la un eveniment, dacă nu l-ai
organizat tu. Ei, am învățat multe. Cum să mă organizez mai bine, cum să spun
„nu” (cred că cel mai greu lucru de până acum), cum să prioritizez lucrurile în
așa fel încât să îmi fie (și) mie bine, cum să îmbin „utilul cu plăcutul”, cum
s-ar spune.
Ziceam că voi
hiberna anul care vine, dar cred că 2023 ne-a dat tuturor un avânt de care nu
știu dacă o să scăpăm curând. Alex cel sceptic de la început de an s-a cam
pierdut, sincer. Am încredere că acea cortină de care ziceam n-are cum să se
lase. Da, probabil că va fi puțin mai aerisit, dar nu cred că se pune problema
să se piardă publicul. Am fost sufocați de evenimente anul ăsta, adevărat, dar
nu pot spune că a fost neapărat un lucru rău.
Alexandru Higyed e poet, librar (la Două Bufnițe), editor și traducător. Am vorbit în 2023 așa.
ANDREEA MEDINSCHI
Marele Ecran: Spuneai
la începutul lui 2023 că Timișoara nu este un oraș cultural. Cum e? Se menține diagnoza?
Andreea Medinschi: Anul acesta mi-a demonstrat (parțial) contrariul. Totuși... e ca și cum ai face
o baie lungă, cu uleiuri, săruri și bulbuci, în urma căreia starea de bine îți
pătrunde în toți porii. După ce ieși din
vană, starea aceea fresh se menține o vreme... mai apoi e necesar însă... măcar
un duș J. Pentru ca Timișoara să devină organic
orașul care a început să fie anul acesta, e nevoie ca entuziasmul și coerența
programelor să se mențină nu doar printre consumatorii tradiționali de cultură,
în instituțiile în care cultura e obiectul muncii, ci să ajungă în continuare și... pe după
blocuri. Că s-a câștigat public nou – e incontestabil. Au fost atâtea
evenimente și de atâtea feluri că doar dacă nu ai vrut nu ai putut să găsești
ceva care să ți se potrivească. Iar cine spune că în 2023, în Timișoara nu s-a
întâmplat nimic, e ori răuvoitor, ori cu siguranță că a viețuit într-o
realitate paralelă.
M.E: Între "La vita e bella" și "The
End of Days" cu ce rămânem?
A.M. Rămânem cu inocența și umorul din Fallen
Leaves, cu puterea de a visa din White
Plastic Sky, cu adevărul incomod pe care ai curajul să îl privești în ochi
din Sur L’Andamant, cu ironia din Carbon, cu
frământări ca în Tar, cu povești care
te răscolesc ca Chleb i Sol. Și uite
așa îți răspund parțial și la următoarea întrebare.
M.E: Cu ce ai rămas tu? Alea 3-4-5
evenimente pentru care merita să faci drumul în Timișoara, fie că stăteai în Giroc
sau Sibiu...
A.M. Pentru mine întrebarea ar trebui pusă cumva... invers: Dacă au existat
evenimente la care a meritat să renunț și să fac drumul către Giroc, acolo
unde locuiesc. J Mărturisesc că anul acesta m-am
răsfățat cultural cum nu am mai făcut-o vreodată. Mi-e greu să fac un top,
dar... mi-au rămas cele câteva zeci de filme excelente pe care le-am văzut la
cinema Victoria (cinematograful ăsta e una dintre marile mele bucurii),
programul impecabil pe care l-a avut Filarmonica Banatul tot anul acesta (și
aici nu intră doar concertele-vedetă dirijate de Cristian Măcelaru sau Gabriel
Bebeșelea, ci și niște întâlniri muzicale absolut neașteptate cum ar fi cele cu
pianistul Daniel Ciobanu), niște spectacole de teatru pe care o să le țin minte
multă vreme de acum înainte (La Gioia
cu Pippo del Bono sau Păsările lui
Kokan Mladenovic, de la Teatrul Maghiar), minunea (și nu exagerez) pe care a
reușit să o facă Sorina Jecza în Cazarma U, evenimentele puse la punct de cei
de la Asociația Prin Banat,
întâmplările prietenilor de la Auăleu
și, evident, programul pe care l-am pus pe picioare împreună cu colega mea Dana
Stancovici, la DJC Timiș: proiectul Amintiri
necesare, un demers care i-a adus în fața publicului pe acei artiști
plecați dintre noi, dar fără de care urbea noastră nu ar fi arătat la fel.
Andreea Medinschi a fost jurnalist cultural mai bine de 17 ani. Din 2016 este consilier pe comunicare la Casa Artelor (Direcția Județeană pentru Cultură Timiș). Am mai vorbit despre 2023 și aici
BOGDAN RACZ
Marele Ecran: În 2023 ai fost "Everything Everywhere All at Once". Ca inginer de sunet știu că ai avut mult de lucru. Ce te-a bucurat, ce te-a surprins plăcut?
Bogdan Racz: M-a bucurat mobilizarea de ultim moment pentru o mulțime de evenimente. M-a surprins plăcut faptul ca oamenii (cu mici excepții) au fost deschiși si dispuși sa ajute “pro bono” pentru buna desfășurare a unui eveniment. “A friend in need is a friend indeed”. Timișoara e plină de prieteni.
M.E: Rămânem deci cu o comunitate mai unită, așa cum ai sperat?
B.R.: Din perspectiva mea, răspunsul e clar: DA.
M.E: Cu ce ai fi vrut să rămânem și n-a fost să fie?
B.R.: Partea de infrastructura culturală e încă deficitară.
M.E: Trei-patru evenimente pentru care ai fi venit și dacă nu lucrai la ele?
B.R. "Dschiderea" si "închiderea", cu siguranță. Evenimente super faine!
Bogdan Racz este inginer de sunet, care mai și cântă uneori. Pasionat de activism civic. Declarația inițială despre cum va fi 2023 e aici.
CARINA DUMITRU & RADU RACZ
Marele Ecran: Cu ce rămânem? Cu ce ati rămas voi, ca oameni care și consumă cultură? A fost sau n-a fost un oraș în care să ai ce face într-o zi de luni, așa cum ați sperat?
Carina & Radu: Am zice ca da, a fost. Pe fast forward, dar a fost. Highlight-urile: deschiderea capitalei, închiderea, expoziția “Brâncuși” au atras mulți oameni, au fost promovate bine și organizate de profesioniști. Din păcate, nu putem spune același lucru despre toate evenimentele. Simțim că marea majoritate dintre ele au fost făcute mai mult pentru o categorie mică de oameni care deja erau înclinați spre cultură și înainte, fără deschidere către publicul larg.
Carina Dumitru și Radu Racz sunt membrii trupei Phaser. Au vorbit tot pe o singură voce și în 2023.
GAVRIL POP
Marele Ecran: Spuneai anul trecut: "Ceva
o să rămână, cum o să se arate ceva-ul ăsta, om vedea. Poate nu voi rămâne eu
aici." E mai clar cu
ce rămânem? Tu rămâi?
Gavril Pop: Dacă
e să mă gândesc la chestii concrete, nu știu nici acum. Rămânem cu mai multă experiență
și conexiuni mult mai strânse. Mă mai întreabă lumea, acum, la sfârșit și
tot o țin pe asta că sunt mult mai curios de perioada ce vine, să vedem
în ce formă or să continue legăturile astea. Am o rezervă senină și cu toate
astea am rămas. Mai stau un an sigur (în Timișoara), așa cu pauze; nu numai eu, dar cred că noi toți avem nevoie de un refresh. Să-i vedem și pe alții, să avem
și alte experiențe.
M.E.: Ai citat dintr-un film: "I have absolutely no idea what we're doing here. Or what I'm doing here,
or what this place is about, but I am determined to enjoy myself. And I'm very
intrigued, and, oh my, this soup's delicious, isn't it?" A fost delicioasă supa? Avem o idee mai clară acum despre ce facem aici?
G.P. Delicious
at times, maybe too much at other times. Cred că am o idee mai clară despre cum
am putea face ceva aici. Perioada asta o văd ca pe o mega-excepție și e natural
să nu ne mai așteptăm să vedem prea curând ceva la o anvergură asemănătoare.
Ceva s-a schimbat, nu pot să-ți spun foarte clar ce, mă mână doar o mare
curiozitate.
Gavril Pop a început 2023 ca rezident la Balamuc și a încheiat anul ca membru al colectivului de artiști. Am vorbit prima oară aici.
JASMINA MITRICI
Marele Ecran: Deplângeai acum un an lipsa de colaborare. După 2023 am câștigat pe partea asta?
Sau suntem la fel de... deficitari?
Jasmina Mitrici: E o vorbă faină, la noi, la
români: "Nu aduce anul ce aduce ceasul". Cam așa stau lucrurile. Am
văzut pe parcursul anului niște exerciții de colaborare, inclusiv cu entități
din afara orașului, ceea ce e mai mult decât binevenit. Însă efectele acestui
an cred că nu se văd acum, la final de 2023. Acum cel mult rememorăm și facem
bilanțuri. Nu știu dacă oamenii vor fi mai deschiși înspre munca în echipe mai
diverse, sau, mai bine zis, în ce măsură. Dar e destul de clar că s-a
petrecut ceva în noi toți în acest an multi-culti. Sper să rămânem pe o curbă
ascendentă.
M. E.: Sperai într-o evoluție, totuși n-aveai prea multe așteptări
J.M: Și bine am făcut. Altfel
riscam să fiu dezamagită fără măcar să dau o șansă. Gurile rele vor continua să
spună ce știu ele mai bine, însă o evoluție clar a existat. O spun cu toată sinceritatea. Au avut loc întâlniri care, în alt context, poate nu ar fi existat, s-a clădit peste ceea ce deja exista
în Timișoara, ne-au vizitat și, după caz, au aflat de existența noastră,
oameni din exterior și am petrecut și mai mult timp împreună cu cei din domeniul nostru sau alte ramuri ale artelor. Dacă nimic altceva, măcar ne-am strâns relațiile și
rândurile mai mult. Că doar tot NOI rămânem și după. Personal am rămas cu 97
de reprezentații de "Grand Hostel Timișoara" la teatrul Auăleu, o colaborare așa cum tot strigam la
cer că vreau, la Teatrul Basca prin "Zambara Kabarett", deplasări, încă un premiu UNITER (deși nu îmi aparține decat vreo 0,5 din el), oportunitatea să scriu pentru Liternet și
festivaluri, ediția aniversară Ceau, Cinema! și multe evenimente la care am
alergat ca o bezmetică să prind și eu ceva. Să ne bucurăm, zic. Nu a fost un eșec.
Nici nu avea cum.
Jasmina Mitrici este actriță. A răspuns pe larg la 2-3 întrebări despre 2023, aici.
Interviuri consemnate de Lucian Mircu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)